Eu nu dau lectii de viata, eu invat lectia de fericire aici, in viata mea, zi de zi. Viata mea a fost tare “zbuciumata” inainte de Cit si nu pentru ca eram “alta” atunci (poate mai slabanoaga, dar tot blonda 
ci pentru ca traiam din drame in drame, cu un picior pe continentul nord-american si inima prin Romania. Asadar, sunt ultimul om care ar putea invata un alt om cum sa traiasca. Deci, nu dau lectii. Si totusi, o amica ce imi stie “istoria” si care are o viata mai “zbuciumata” azi, m-a intrebat foarte serios: “Eu te stiu, tu erai vesnic intre doua avioane, cu capul in nori, cu simpaticul catel la subrat, nu voiai sa auzi de casnicii si fericiri siropoase…Vreau sa iti amintesti EXACT ce s-a schimbat, cum, ce ai facut EXACT inainte sa il cunosti pe Cit, inainte sa te indragostesti de ideea de fericire, optimism, mariaj”…
Am ezitat putin inainte de a-i raspunde pentru ca experientele de viata nu se pot copia, in plus, cum am mai spus, nu pot da “lectii”, nu am o formula magica…Dar, daca ar fi sa-mi amintesc, pentru a mia oara, inainte de a-l cunoaste pe Cit, intr-un moment de totala lehamite si dezinteres fata de iubiri si alte fericiri, mi-am luat concediu fara plata de la munca si am testat vreo trei luni Florida; eram practic cu bagajele la usa sa ma mut acolo definitiv cand l-am intalnit pe Cit.
Ma intorsesem in Canada sa imi vand “acareturile” si sa inchei in mod civilizat “munca” mea de cativa ani de zile in biroul avocatului care mi-a fost si boss sever, dar si “parinte” in multe situatii…(dovada ca si acum mai tinem legatura, a fost la nunta mea cu sotia si cei doi copii, el m-a condus la altar in lipsa tatalui, ne contactam la evenimente importante din vietile noastre…).
“So, inainte ca viata mea sa se schimbe, draga amica, am stat la soare, pe plaja, cu gandurile aiurea si FARA NICI O DORINTA MAREATA DE VIATA. Viitorul meu insuma ziua de maine si atat. Nu am fost trista, nu am fost disperata, nu imi doream nimic personal. Toate dorintele mele erau cumva legate de…ceilalti, cei dragi. Inclusiv catelul. Cand “rezervele de bani” mi s-au terminat, cu zambetul pe buze am “intrat” in cheltuieli pe credit cards. Fara remuscari sau griji. Da, poate inconstienta, dar o inconstienta linistita. Doar eram in Florida, la zece minute de ocean. Oh, si stiu ca imi placea sa merg in supermarkets si sa ascund bancnote de cate un dolar sau cinci (depinde ce aveam in buzunar) in spatele cutiilor cu napolitane sau a conservelor de peste. Uneori pandeam sa vad fetele celor care le gaseau, alteori zambeam doar imaginandu-mi surpriza de cateva secunde a celor ce le gaseau…Aceea a fost singura mea FERICIRE pe vremea aceea. Oh, si mai pierdeam ore intregi intr-un anticariat din care mi-am cumparat cateva carti pe care si astazi le pastrez cu sfintenie pentru ca ele, intr-un mod poate providential, m-au ajutat sa gasesc “raspunsuri” la intrebari care misunau haotic in mintea mea, m-au ajutat sa raman intreaga, sa nu devin “brelocul” nimanui, sa nu ma pierd, sa ma mentin dreapta, pe linia de plutire, dar DREAPTA…”
Amica mea nu a fost prea multumita de raspuns pe moment pentru ca m-a intrebat “…si atat? doar atat ai facut?”.
“Pai, cam atat. Am petrecut ceva timp si in New York, era sa ma indragostesc de…oras iremediabil, dar mi-am revenit cand am realizat ca mustea de vanitate si falsitate (poate generalizez, dar cercul in care m-am invartit eu asta mi-a aratat)…Nu am o formula magica, ti-am spus…Nu exista nici un secret. Sau poate tocmai detasarea de anumite dorinte si lucruri ofera LA UN MOMENT DAT ”Universului” posibilitatea de a te re-pune pe drumul cel bun…in cazul meu fericirea pe care o traiesc alaturi de Cit si Bebelina…”.
Mi-a inchis cumva dezamagita. Seara m-a sunat din nou. Eu ii dadeam Bebelinei sa pape. Mi-a spus ca ultima ora si-a petrecut-o in nu stiu ce supermarket ascunzand bani in spatele cutiilor cu cereale. Si ca si-a sters contul de pe un site de matrimoniale si ca de azi inainte “se va detasa” de dorinta de a fi fericita…
Cred ca am ras de ea o ora. Atat retinuse din povestea mea. Sau asa o interpretase ea. De aceea nu ofer lectii si nu invat pe nimeni cum sa traiasca pentru ca nu sunt o perfecta…povestitoare/invatatoare.
In rest, lectia de fericire pe care am invatat-o azi se refera la Citu’ meu si re-re-reconfirmarea ca am un OM BUN alaturi. Si nu NUMAI pentru ca face curat la bucatarie seara de seara cat eu fac baie copilului, ca da cu aspiratorul in TOATA casa weekend de weekend, ca munceste enorm, nu iese fara noi, nu are vicii, este iubitor si respectos si cate si mai cate…, ci pentru ca…sau si pentru ca…
Pentru ca mama lui (soacra mea), cand aplecat de-aici acum doua luni, mi-a cumparat un pui de trandafir intr-un ghiveci micut. Inflorise, avea trandafirasi albi, micuti. Crescuse atat de mult in acel ghiveci micut incat am decis sa-l replantez intr-unul mai mare. Replantat…a inceput incet-incet sa se ofileasca. S-a uscat de tot in cateva zile. Well, am plans cand i-am vazut tulpinitele si frunzele uscate. Mie nu imi place sa primesc flori, dar floricica aceasta chiar am indragit-o si am primit-o cu inima deschisa.
Cit m-a mangaiat si mi-a spus ca imi cumpara altul, mie, cea care NU PRIMESTE FLORI NICIODATA TOCMAI PENTRU CA MA DOARE SA LE VAD OFILITE…Nu am acceptat. Am taiat toate frunzulitele si tulpinitele acelui trandafiras pana a ramas un ciot in acel ghiveci mare. Apoi am dus ghiveciul in dormitorul in care a dormit mama lui si in care nu sta nimeni acum. L-am asezat pe noptiera si am continuat sa-l ud. In aceeasi seara Cit s-a bagat in pat langa mine si mi-a spus “sa nu renunti la trandafir, am vorbit eu cu el si mi-a promis ca va renaste pentru tine”.
Maine ii fac poze…Cit a avut dreptate. Mai intai s-a invit o frunzulita mica-mica de tot. Apoi mai multe, si mai multe…Cat a fost Cit plecat zilele acestea l-am mangaiat si eu. Acum creste si infloreste mai mult pe zi ce trece. Dar nu exista seara in care Cit sa nu intre la el si sa-i sopteasca…el stie ce…
Cit al meu este un…inginer cerebral. Este un “berbec” puternic si LOGIC care nu crede decat in ce vede, in chestii rationale. Sa il aud susotind trandafirasului seara de seara, in timp ce eu dau fetitei sa pape in dormitorul alaturat, imi demonstreaza inca o data ca am alaturi UN OM BUN care se poate “mula” pentru fericirea mea,…un om bun care ma invata zi de zi, seara de seara, ca lectiile de fericire nu sunt prea siropoase atata timp cat le inveti unul langa altul, unul de la altul.
Asadar, nu pot invata pe nimeni cum sa traiasca pentru ca eu, inima mea, sufletul meu sunt inca in perioada de “studiu”…
As vrea sa semene cu mine in privinta asta, sa stea toata ziua cu nasul in carti cum stateam eu, si la masa, ca tac’su-i inginer, cica lui i-au placut matematica si fizica, n-a fost “geek-nerd” ca mine…:)
Bunicile ma tot roaga sa duc fetita in Romania, in vacanta, insa parca nu as renunta la linistea de-aici, nu inca, nu cat timp ea este micuta si are nevoie de linistea si siesta ei “intrerupta” doar de gangurit de pasarele sau vreun motor de masina de taiat iarba, pe ici-pe colo.
